Cronicarii antici au fost impresionaţi de atitudinea geţilor în faţa morţii. Ei credeau în nemurirea sufletului pentru că unul din zeii lor, Zamolxis, „i-a învăţat că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora nu vor murii în veci, ci se vor muta într-un loc, unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de bunătăţi”(Herodot, Istorii, IV, 10-15). Această credinţă îi facea pe geţi, atât pe bărbaţi cât şi pe femei, să nu aibă teamă de moarte şi să considere ”o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viaţă de veci”. ”Din felul acesta de a privi viaţa isvorea un obiceiu ciudat: plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele lor toate suferinţele şi suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar la înmormântări, benchetuiau şi se veseliau împreună toate neamurile celui mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar moartea o căutau pe toate căile. (”Romanii şi Dacii – Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, autor Ioan Lupaş) Femeile din marele neam al tracilor erau înjunghiate la mormântul soţului, fiind o dovadă de mare cinste pentru acestea. Istoricul Ioan Horaţiu Crişan scria că după moartea unui bărbat cu mai multe soţii, văduvele îşi câştigau prin luptă cinstea sacrificiului suprem. Cea care urma să fie sacrificată era preluată de rudele celui decedat şi înjunghiată chiar pe mormântul bărbatului. ”Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc arme şi daruri lângă rug, spunând că sunt gata să trateze sau să lupte cu sufletul celui mort, spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi are loc o plată, le aşteaptă pe femei peţitorii”, scria Pomponius Mella.