Pe plan cultural, perioada interbelică este o prelungire a celei moderne, mai ales în ceea ce priveşte creionarea aspectului ei naţional. Atât semănătorismul, cât şi poporanismul se vor regăsi în naţionalism, care continuă să împletească cultura cu politica. De altfel, foarte mulţi oameni de cultură sunt în acelaşi timp şi personalităţi politice, membri ai Parlamentului sau ai diverselor partide politice.

Aproape în toate domeniile culturii se subliniază factorul naţional. Diferenţa de mentalitate este acum foarte mare faţă de secolul trecut: dacă generaţia de la 1848 era încântată să imite orice din Apus, generaţia dintre cele două războaie poate să aibe un ochi critic şi chiar să respingă influenţele apusene şi să considere tradiţiile satului românesc mai pure şi mai valoroase. Totuşi diversitatea curentelor culturale este acum mult mai mare, la fel ca şi deschiderea spre diferite culturi. De asemenea, formarea României Mari, care a constituit o mare realizare politică, a creat un sentiment de împlinire şi chiar de superioritate românească, alimentând curentele naţionaliste de extremă dreapta.

Literatura acestei perioade dă mari valori preocupate de folclor şi viaţa satului şi au fost grupate în jurul revistelor „Sburătorul” sau „Gândirea”. Tematica satului este redată în operele lui Liviu Rebreanu, Duiliu Zamfirescu sau Mihail Sadoveanu. Alţi mari prozatori şi poeţi ai perioadei sunt Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Alexandru Macedonski, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia. În domeniul criticii literare se remarcă Tudor Vianu, George Călinescu, Eugen Lovinescu.

Istoria naţională este axată spre cultivarea patriotismului şi a responsabilităţii naţionale, cei mai de seamă reprezentanţi fiind A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Părvan şi cei din generaţia veche, Gh. Brătianu şi C. Giurăscu din generaţia nouă.

Filozofia şi sociologia sunt tot mai strâns legate, avându-i ca reprezentanţi pe C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi alţii, care sunt tot mai preocupaţi de căutarea şi punerea în valoare a specificului românesc.

Pictura are domenii variate de inspiraţie. Scene din lumea satului sunt redate de Ştefan Luchian, Octav Băncilă (cu ciclul său despre evenimentele din 1907), D. Gheaţă şi Corneliu Baba, care creează mult şi după 23 august 1944. I. D. Ştefănescu şi C. Petrescu excelează în iconografie bizantină şi neobizantină, iar Nora Steriade reia frescu după modelul brâncovenesc.

Sculptura îi are pe reprezentanţii generaţiei trecute Dimitrie Paciurea şi Fritz Storck şi mai ales pe Constantin Brâncuşi, care va deveni unul dintre marii sculptori contemporani ai  lumii.

Arhitectura ia un mare avânt, acum putându-se vorbi de un stil românesc. Început de Ion Mincu, acest stil autohton, care îmbină lemnul cu zidăria este perfecţionat de G. M. Cantacuzino, Henrieta Delevrancea şi C. Joja. Urbanizarea se datorează progreselor economice şi duce la construirea unor mari edificii în oraşe, mai ales în Bucureşti, care începe să fie numit „Micul Paris” (denumire valabilă doar pentru centrul său).

Etnografia capătă o importanţă tot mai mare întrucât satul românesc atrage mulţi străini. Este organizat Muzeul Satului la Bucureşti, iar printre cei mai cunoscuţi cercetători în acest domeniu se numără Al. Tzigara-Samurcaş, Mihai Pop, Dimitrie Gusti, Tache Papahagi.

Ştiinţa şi tehnica fac foarte mari progrese şi au reprezentanţi de talie mondială, Traian Vuia şi Henri Coandă în domeniul aviaţiei, Costin D. Neniţescu în chimie, Emil Racoviţă care a creat primul institut de speologie, Grigore Antipa creatorul primului muzeu de istorie naturală, Traian Lalescu în matematică, Augustin Maior în telefonie, Herman Oberth în aeronautică.

Radioul este alături de telefonie o noutate în România acestei perioade. El a contribuit la răspândirea informaţiilor în rândul populaţiei, primul post de radio începând să emită în noiembrie 1928.

Teatrul beneficiază acum, pe lângă teatrele mai vechi din Iaşi şi Bucureşti, şi de teatrele de stat din Cluj, Cernăuţi, Chişinău şi Craiova. Muzica are creatori precum Ciprian Porumbescu, George Enescu, Alexandru Zirra şi interpreţi ca Dinu Lipatti şi Celia Delavrancea, iar Ateneul Român devine tot mai cunoscut în Europa pentru concertele care se ţin aici. În domeniul muzicii populare străluceşte Maria Tănase.

Cinematograful este un alt element de noutate, fiind considerat cea mai populară formă a artei. În 1935 se realizează primul film românesc, iar peste câţiva ani un documentar românesc, va fi prezentat la un festival internaţional.

Învăţământul rămâne instituţia care stă la baza culturii şi a educaţiei. Deoarece analfabetismul era destul de mare, C. Angelescu, fost ministru al educaţiei în mai multe guverne liberale, a continuat politica lui Spiru Haret, construind multe şcoli şi luptând pentru unificarea învăţământului, care înainte de unire avea patru structuri. A crescut durata învăţământului obligatoriu de la 4 la 7 ani şi prin mai multe legi este centralizat şi organizat învăţământul primar, secundar şi superior.

După 1937 în învăţământul de stat învăţau 2.300.000 de elevi, iar în cel particular, 141.000. În felul acesta, în 1940, numărul ştiutorilor de carte a ajuns la aproape 80%. Învăţământul liceal era considerat printre cele mai bune din Europa, iar Universitatea din Bucureşti era una dintre cele mai mari din lume.

Pe lângă învăţământul teoretic s-a extins şi cel practic. În perioada interbelică, intelectualii români s-au grupat în două curente: cei tradiţionalişti, care doreau păstrarea specificului românesc şi respingeau, în general, influenţele europene şi cei europenişti, care vedeau viitorul ţării numai în industrializare şi preluarea valorilor continentului.